Becuri arse.

Un om rănit are o mai mare determinare să rănească. Durerea te maturizează, după cum ar spune unii. Altii ar zice că durerea ar aduce în prim plan adevăratele caliţăţi ale unui om, gen tăria de a merge mai departe. Şi fiecare dintre noi are impresia ca durerea lui e mai mare decât a celuilalt. Într-adevăr, durerea fiecăruia e ca un fel de responsabilitate nescrisă nicăieri, căreia trebuie să i te supui şi să o îndeplineşti dacă vrei să evoluezi.

Să n-o alungi, să o accepţi aşa cum a venit, indiferent de motive. Să fii conştient că e doar a ta, şi prea puţine sunt persoanele cărora le pasă de ea. Să nu crezi că viaţa se desfăşoară pe episoade, că episoadele vieţii determină apariţia sezoanelor, şi că fiecare episod are un sfârşit. Uneori e important ca sfârşitul unei poveşti să fie chiar atunci când se termină cu totul.

Pentru că nu e normal să faci “reacţii adverse”, să întrepătrunzi adevărul cu minciuna, pentru că soarele străluceşte în fiecare zi şi e păcat să-ţi iroseşti zilele încercând să pari ceea ce nu eşti. Absolut toate concepţiile pe care le poate avea cineva sunt relative. Totul e relativ. De la cum percep eu o cafea cu lapte băută dimineaţa şi până la cum se zbâţâie o “gagică” pe manele. Pe lumea asta toate sunt relative. Toate trec. Nu crezi? Numără până la 10.

De fapt, întreaga schemă probabil se poate explica cântărind cât de mult te afectează durerea, ca individ implicat în ceva anume. Cât de mult te schimbă. Câtă importanţă dai unor întâmplări, câte becuri arse strângi în camera vieţii tale. Unor trăiri. Pentru că în final, toate sunt trăiri. Totul depinde de tine. Ce culoare dai vieţii, culoare pe care o dai şi hainelor pe care le porţi, atmosferei create de apariţia ta într-un loc anume. Alegerea îţi aparţine. Însă de multe ori, înţelegem unele chestii prea târziu, şi spunem: “cât de evident era…”.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *