Fobie de provincial

Ma trezesc la ora 5 in camera mea de camin, care nu are mai mult de 12mp, unde ma simt atat de incastrat, peretii parca ma strivesc, iar igrasia se simte ca la ea acasa. Mereu cu acelasi gand: ca nu voi supravietui acestei incercari la care ma supune viata. Vreau sa va spun ca in primele saptamani aici eram convins ca voi intra in depresie, si totusi…

In drum spre metrou, mergand pe malul Dambovitei vad niste pescari matinali care scot aburi parca prin toti porii si asta ma face sa ma gandesc la motivul lor. Credeti ca sunt niste pescari sportivi care se entuziasmeaza la tremurul unditei in mana? Sunt convins ca mai degraba, copiii de acasa se bucura pentru fiecare sfarleaza cu coada adusa pe masa. Dar trec pe langa ei…

Bucurestiul e adormit. Ma urc in metrou, acest vierme urias de metal intr-o lume putrezita, si ma tem pentru viata mea. Sunt precum un claustrofob, vad atatea fete lasate in jurul meu, imi imaginez ca sunt toti niste monstrii care imi consuma oxigenul atat de necesar inca.

Statia Universitate cu peronul pe partea stanga, iesirea spre Teatrul National. Cladirea imi iese in cale insa nu se impune, parca lipsita de personalitate. Tot Bucurestiul mi se pare lipsit de personalitate, nimic nu ma atrage precum orasul meu natal. Personajele lui Caragiale din fata TNB parca ma satirizeaza intr-o scena dramatica de mult uitata de timp.

Ma simt ingradit de banal. Vad multi oameni in jur care nu-mi spun nimic. Daca o fata frumoasa se aseaza pe banca langa mine, eu simt o bataie a inimii in plus, ceva tresare in mine. Oare ea a observat ca mi-e greu sa o privesc in ochi, sau macar ca s-a asezat pe paltonul meu?

De unde vin eu toti se cunosteau cu toti…

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *