Acum o sută de ani se vorbea altă limbă română. Sigur nu conţinea cuvinte precum: cool, mişto, trendy, etc. dar era diferită. Nu intru în istorie prea adânc pentru că vreau să ajung în altă parte.
De obicei conservăm ceea ce este de folos, ceea ce am moştenit sau prezintă oarece importanţă. Să zicem că pleci în Palestina şi te stabileşti acolo. Te adaptezi, înveţi limba, cunoşti alţi oameni. Copiii tăi vor studia la şcolile din Palestina, vor avea prieteni care vorbesc araba. Totul până când limba ţării în care te afli va deveni una cu tine. Vei începe să gândeşti în arabă, copiii tăi nu vor mai fi români aşa cum ai fost tu.
Ce contează mai mult: să păstrezi româna intactă în familia ta sau să accepţi că te-ai schimbat? Cunosc o grămadă de cazuri de acest gen. Majoritatea regretă că se pierd valorile cu care au crescut dar uită de faptul că trăiesc diferit, că ceea ce părinţii i-au învăţat nu se mai mulează pe realitate.
Nu înţeleg această tendinţă de a conserva ceva ce acum nu ştiu câţi ani funcţiona. Sfaturile lor au fost bune, au dat roade dar la un moment dat seminţele nu se mai prind. Dacă ceva nu-ţi mai este de folos, mai păstrezi?
E ca şi cum ai ţine în pivniţă 100 de borcane goale pentru a avea ce scrie în testament. Le vei lăsa nepoţilor să pună zacuscă în ele, fără să-ţi pese de gusturile lor. Poate până atunci nu va mai fi nevoie. Totuşi, între perpetuarea obiceiurilor şi conservarea lor aleg datoria de a nu împovăra generaţiile care vin.
Minoritatea nu trebuie să se supună majorităţii. Nu în sensul că trebuie să copie sau să-şi abandoneze principiile. Dacă reuşeşti să-ţi găseşti echilibrul, nu mai contează locul sau limba. Fă-ţi obiceiuri mai departe, cine te opreşte? Am vrea noi să decidem soarta lumii dar până acolo trebuie să eliberăm o parte din potenţialul nefolosit iar asta înseamnă alte sute de ani, timp în care eu, tu… vom fi în alte locuri.
