La sud de graniţă, la vest de soare

Până să ajung la acest roman al lui Haruki Murakami, am apucat să citesc doar În noapte şi În căutarea oii fantastice. Din ce în ce mai bine, am zis. Ceea ce nu apucasem să citesc până acum îmi place mai mult.

Urmează să mă apuc de Pădurea norvegiană şi apoi de Salcia oarbă, fata adormită – o colecţie de povestiri. (Una dintre ele, Tony Takitani, a fost ecranizată. Am aflat că a fost scrisă de Murakami abia după ce am văzut filmul.)

Nu am obiceiul de a citi chiar tot ce a scris un autor dar Haruki Murakami are un stil aparte, vrei să te mai întâlneşti cu el. A-l citi e ca şi cum ai înota printre rânduri, ca un peşte în mediul său natural. Felul dezinvolt în care conturează personajele trădează o bogăţie de trăiri şi simţiri. Pe lângă asta, autorul îmbină delicat bucăţele din real cu fantasticul pentru a te abandona în acesta. Te năuceşte într-un mod plăcut.

Personajul principal, Hajime, este un singuratic ce iubeşte cărţile şi muzica. La sud de graniţă se pare că este iluzia sau cântecul lui Nat King Cole, South of the Border. Nu am găsit piesa dar romanul mi se pare că se îmbină perfect cu Unforgetable. Nu o poate uita pe Shimamoto, fata din copilăria sa. Cu ea a trăit cele mai frumoase momente din viaţă.

Deşi suprarealist, romanul explorează exact aceaste sentimente, de la apariţia lor şi până la maturitate. Hajime nu înţelege de ce niciuna dintre fetele pe care le cunoaşte sau cu care are o relaţie nu-l încântă aşa cum o făcea Shimamoto.

Ce ar fi spus Freud despre asta? Băiatul era tânăr, sentimentele erau curate, nu ştia ce-i aia o erecţie, îi plăcea zâmbetul fetei, muzica pe care o ascultau dar şi timpul petrecut împreună. Ele l-au marcat, din această cauză îl (mai) bântuie fantoma fostei iubiri. Forţa iubirii neîmplinite depăşeşte capacitatea tânărului de a găsi acel ceva care-i lipseşte. Odată plecat pe un drum, întrebările despre ceea ce ar fi fost dacă… nu mai au sens. Ele nu umplu timpul trecut şi nici nu-ţi permit să trăieşti.

La vest de soare stă realitatea: bărbatul căsătorit, soţia, cei doi copii ai lor. Trebuie să lase amândoi iluziile la uşă înainte de a intra sub acelaşi acoperiş. Asta dacă doresc să supravieţuiască probei timpului. Dacă doresc amândoi să trăiască prezentul. Dar romanul nu este atât de melancolic pe cum pare.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *