Ipoteză: când știi tot, frămânți adevărul ca pe un bulgăre cald de plastilină. Faci porții. Mari, inegale sau perfect simetrice. Apoi devii darnic. Teoretic, natura ți le oferă. Tu devii intermediarul ei.
Cei însetați după informație adună tot felul de bulgări. De unii nici măcar nu au nevoie. Îi țin până și pe cei de plastic, uită de ecologie.
Concluzie nefinalizată: Când cunoști ceva ce altul nu ştie, i-l serveşti ca pe ceva extraordinar de prețios. Gratis sau contra preț. Când se întâmplă invers, te gândeşti cum a preparat gălușca înainte s-o înghiţi. Bineînţeles, asta dacă te opreşti puţin din mers.
Concluzie şi atât: nimeni nu ştie tot. Cumva tindem spre cei care ştiu mai mult, ca într-un lanţ trofic, de bunăvoie şi neîmpinşi de la spate. Iar ei tot mai sus. Până unde?
