Oare curiosii mor repede? NU? Pacat!

Dacă aş fi pus să dau o definiţie cât mai scurtă poporului român, primul lucru care mi-ar veni în minte ar fi acela că suntem o naţie de curioşi. Curioşi în sensul de scormonitori asidui, mereu în căutare de dedesubturi convenabile oricărei discuţii în maiou. Asta este forma mai grava de curiozitate. Cea care de multe ori se transforma in nesimtire. De ce nu putem sa ne vedem de ale noastre fara sa fim interesati de ce ascunde vecinul in beci?

O alta forma de curiozitate este cea de complezenta. “Ce mai faci? Da? Mă bucur. Şi nevastă-ta? Da? Ce bine. Părinţii, sanatosi? Ei, vârsta, toţi ajungem până la urmă acolo, ce să-i faci, aşa e viaţa… Altfel, bine? Sănătos? Ce vreme nasoală. Da, a zis că ploua toată săptămâna.

Eh, asta e, ce să facem. “ De câte ori ne întâlnim cu cineva cunoscut, indiferent de sex şi vârstă, cu care n-avem nimic în comun, trebuie să debităm mereu aceleaşi idioţenii formale, acelaşi truisme, aceleaşi banalităţi inepte. Teama de a nu fi catalogaţi drept nepoliticoşi, prost crescuţi, necivilizaţi, nesimţiţi ne face sa ne purtam asa penibil. De ce nu ne limitam la un simplu salut? Poate nu am chef sa ascult. Poate nu am timp de pierdut. Poate nici tu!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *