Poveste cu bou

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, un bou! Și stătea boul la rând, în pauza de masă, șă-și cumpere nutreț de la o fâneață de cartier, din proximitatea CAP-ului de unde trage la jug. În fața sa se mai află doi viței și două căprițe corporatiste, mai gălăgioși ca o turmă de pachiderme aflate în perioada de rut! Dupa ce își iau ăștia nelipsita salată cu ton și celebra apă plată fară nitriți, boul nostu înaintează tacticos să i se ia comanda, uitându-se ca vițelul la poartă nouă după mersul săltăreț al căpriței din coada turmei de multinațională.

După ce capul îi revine în direcția de mers, mai lent decât al taximetriștilor de la Taxi Pelicanul, acesta vede că în fața sa se instalase comod o bălțată românescă de etnie. Boul rămâne perplex de asemenea tupeu! În secunda doi, își înfrânge pornirile nebune și începe s-o studieze amuzat: rumegătoarea blondă, probabil vopsită pe șanț de vreo vecină de staul, la vreo 3 sau 4 fătări, cu ugerul umflat și pe jumătate lăsat la vedere din maioul aproape alb peste care atârnă un lanț de minim un 1 kg de metal galben roșiatic –probabil aur turcesc. Lângă dânsa, un vițel la vreo 14-15 primăveri, echipat cu pantofi ascuțiți, tricou mulat pe burta deja proeminentă și posesorul unei frizuri „creastă de papagal”, îi zice pe un ton hotărât:

-Ia-mi, fă, și mie fasole cu cârnați!

-Ai, mo, răbdare! Ce te bagi așa în față?!! Nu vezi ca io sunt la rând!

Boul nostru dă dovada de mult bun simț și incepe să râdă cu lacrimi la asemenea replică. La fel și vânzătoarea. Și restul animalelor de la rând.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *