A cunoaşte fragmentele unui puzzle zburător este imposibil. Nu mai spun de construirea imaginii întregi.
Oamenii sunt compatibili pe termen limitat. Dacă împarţi anumite pasiuni, întrebări, gusturi, interese, bucurii sau tristeţi cu cineva, nu înseamnă că s-au suprapus perfect.
Mă uitam pe last.fm. Ţi se calculează un taste-o-meter atunci când citeşti profilul altui utilizator. De fapt, îţi spune exact ce muzică ai în comun cu el şi în funcţie de asta vă potriviţi super, mediu, excelent sau mai ştiu eu cum.
Da, sunt segmentele suprapuse dar nici măcar ele nu prezintă garanţia congruenţei. Aici pot spune, fără niciun dubiu, că nu există aşa ceva. Similarităţi!
A nu cunoaşte un om înseamnă a interpreta motivele lui, încercînd să-l încadrezi în tabloul-puzzle. Unele piese dau senzaţia că se potrivesc: au aceleaşi culori şi forme dar nu stau împreună. Motivele pot fi decriptate numai de purtător. Evident, acest proces se poate întinde până la desăvârşire sau poate fi ignorat. Aşa e mai simplu.
Reconstituirea unui portret psihologic în urma gesturilor, cuvintelor, acţiunilor, firimiturilor, etc. înseamnă a încadra pe cineva între patru rame. Ramele unui tablou. Ce-i drept, fără geam. Vrei să-l vezi acolo, într-un singur loc.
În dreptul tabloului fluturii zboară veşnic. Câte doi, câte trei sau singuri. Uneori chiar şi melcii, caii, meduzele sau balenele.
Toate se opresc întâmplător (sau nu) între rame. Fiecare cu istoria lui, interpretabilă. Toate călătoresc mai departe. Depinde doar cum percepe fiecare intersecţia. În funcţie de asta, durata ei devine secundă sau seco
