Rupte cu blândeţe din Testamentul de ciocolată

După ce o să mori, în cât timp crezi că vei fi uitat? Cine îşi va aminti de tine şi de ce? Dar, mai întâi, chiar vrei ca oamenii să-şi amintească de tine?

Nu e mai bine să fii un anonim şi să aluneci prin viaţă neştiut de nimeni? Să fii contabilul tăcut şi morocănos, să fii doar mâna vânzătoarei de la chioşc ori zâmbetul pe care îl uiţi imediat al doamnei care ţi-a rupt ultima oară biletul la cinematograf. Nu ar fi asta cea mai mare dovadă de altruism?

Am ţipat şi mi s-a părut că atunci când ţip îmi iese un câine din piept. Un câine negru.

Moartea nu este nicidecum o aventură solitară. Cei care se duc, trag după ei, în mormânt, o parte din sufletul celor pe care i-au întâlnit de-a lungul vieţii. Cum, poate, tot la fel se adevărat este că cei care nu mai sunt rămân agăţaţi cumva de oamenii pe care viaţa i i-a scos în faţă.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *