O genă mică şi lacomă este vinovată pentru entuziasmul cu care ia toată mâna după ce i se oferă un deget. Nu o face pentru a da noroc ci pentru a avea trei mâini.
Din momentul în care afli că cineva te simpatizează, te simţi privilegiat. Nu contează cine este acea persoană, din partea ei ştii sigur că vei avea mai mult de câştigat decât de pierdut!
Îi ceri ajutor şi ştii că nu poate să te refuze. Îi eşti prea drag ca să-ţi ignore suferinţele. Îţi spune, în treacăt, că-şi doreşte luna de pe cer şi-ţi aminteşti instant că-l cunoşti pe David Copperfield. Sau mai degrabă pe David Blaine că e la modă. Totuşi, până unde mergi cu întinsul corzii?
În Dekalog-ul lui Kieślowski, în partea a şasea, o femeie este urmărită şi venerată de un adolescent. El ajunge să-i aducă în faţa uşii ceea ce până atunci primea abia după ce stătea la cozi ca înainte de ‘89. Femeia mai că devine un fel de caracatiţă, incapabilă să-i gestioneze pasiunea după ce posesorul acesteia dispare. Din vânat se transformă-n vânător. Cu alte cuvinte, urciorul merge la râu până când are cu cine.
Poţi să profiţi sau să te bucuri de generozitatea unui om indiferent că este coleg, iubit, părinte, etc. Dilema e alta: când primeşti ceva, trebuie să dai înapoi (nu contează cui atâta timp cât o faci) sau echilibrul se restabileşte cu un simplu mulţumesc?
Teoretic nimeni nu este obligat să facă ceva împotriva propriei firi dar aşteptările se nasc pe gratis. Sau nu.
