Într-una din zilele cu soare și vânticel, ies cu bicicleta să zbor ca Pegas. Toate bune și frumoase, pedalez și mă strecor prin trafic. Avantajul pe două roți? Nu plătești asigurare, benzină, impozit. Îți tonifici mușchii, te miști din fața calculatorului.
Aștept la semafor și dau să mă strecor, ca de obicei. Aveam loc fix numai pentru mine, ca pe strada Sforii. În stânga două cucoane și în dreapta o mașină ultimul răcnet, neagră. Intru printre cele două puncte de reper și duduițele dau să urce într-o mașină. Mi-au îngustat calea. Ca să nu le accidentez, pun piciorul jos și cârma atinge în treacăt mașina din dreapta mea. Dau să merg mai departe, bine că nu s-a întâmplat nimic cu domnițele. Când colo, mă strigă proprietarul mașinii de lux. Îi făcusem o liniuță subțire cât un fir de păr. Exact sub geamul șoferului. Pff, asta-mi lipsea, în rest am de toate!
Scurt pe doi, mă angajez să-i dreg mașina în speranța că uită până se întoarce din vacanță. El zice că nu ar fi insistat dacă mașina nu era nouă. Nouă de acum doi ani dar intrată la suflet. Fie, treacă-meargă. Ne-am plimbat pe la diverse service-uri și oamenii cer o căruță de bani. Dar am găsit unul rezonabil. Bine că nu vor să i-o vopsească pe toată! Rău că nu i-am dat o adresă falsă. Morala: nu e bine să zici adevărul. Nici să speri că va uita pățania. Mâine merg să-mi plătesc zgârietura. Între timp, coarnele bicicletei s-au îmbogățit cu proteze de cauciuc.
Întrebarea mea, ca un om neatașat prea tare de tehnologie și tot ce înseamnă metale cu roți: cum ai fi procedat tu în locul tipului? Tipul fiind proprietarul unui coafor, deținătorul unui iPhone, posesor de lanț gros la gât și bronz de Hawaii. Să nu uităm mașina. Eu cred că aș fi trecut cu vederea. Dar nu sunt bărbat și nu las mașinăriile să-mi cucerească inima. Niciodată.
