Se înoptase când ajunsese în faţa blocului unde locuia doamna. Maşina o parcase două stărzi mai în jos, ca să nu atragă atenţia. Blocul se afla la capătul străzii, înconjurat de un gard viu. Se intra printr-o poartă solidă, vegheată de un bec cu lumina slabă. La vizitele precedente poarta era întredeschisă. Acum o găsi încuiată.
– Oare nu i-am dat suficient? -mormăie omul, studiind atent interfonul. Ba da, la 100 de euro s-ar bucura oricine. Nu o mai lungesc… seara asta îi spun adevărul!
Formează 12C la interfon şi o voce femeiească întreabă sec:
– Cine e?
– Eu sunt, porumbiţo! -zice bărbatul încetişor.
– Bună tăuraş, hai, urcă!
…
După 20 de minute omul nostru fuma liniştit în pat, urmărind cum rotocoalele mari de fum se sparg de tavanul gălbejit.
– Cum îţi merge cu avocatura, Elena? -întreabă într-o doară omnul nostru, sorbind însetat din ţigară.
– Binişor, nu mă plâng, dar de unde ştii cu ce mă ocup? -exclamă tânăra, vădit uimită.
– Ştiu pentru că sunt din Buzău…
– Vai ce surpriză, şi eu sunt din Buzău! -zice Elena făcând ochii mari!
– Ştiu! Mi-a dat taică-tău, săptămâna trecută, 500 de euro pentru tine, dar a zis să nu ţi-i dau pe toţi odată că-i cheltuieşti pe prostii! – îi spune domnul, făcându-i cu ochiul!
